Ce e iubirea?

Ce –ai zice sa ne iubim
Doar uneori?
Asa momentele frumoase
Vor reusi sa ne duca
Dincolo de tot,
Eu implinindu-mi visul de-a fi
Aproape de tine si de luna…

Poate daca o data pe saptamana
Ti-as arata cat te iubesc
S-ar schimba tot,
Si n-as vrea…
Poate eu n-as mai fi eu,
Tu n-ai mai fi tu,
Iar noi amandoi, n-am mai fi noi…

Poti sa crezi ce catastrofa ,
As putea provoca?
Ne-as distruge,
Si n-am mai putea exista
Sub aceasi identitate,
Cu aceleasi simtiri,
Sau vointe…
Am fid oar doi oameni
Care se ascund unul de altul,
Nevrand cu privirea
Sau vreun gests a se raneasca,
Ramanand de piatra tot restul vietii lor…

Dar oare dragostea,
E facuta pentru a ne distruge,
Si pentru asta a fost create?
La –nceput a fost pura,
Chiar divina…
Cu timpul oamenii cruzi
Cu tot felul de asteptari,
Au distrus-o si adus-o
In cea mai cumplita stare,
Capabila sa ne distruga…

Cu toate astea,
Eu cred inca in dragostea noastra,
Ce e parca plina de tot
Ce e mai bun,
Intr-o zi ducandu-ne
Pana aproape de luna…

Toamna tarzie

Am asteptat degeaba toamna
De anul acesta…
M-a mintit , a-ntarziat,
Ori a uitat de mine,a uitat sa mai vina…

De-o vreme parca toate ma uita,
Iar eu pare ca nu mai iubesc nimic…
Soarele nu ma inveseleste oricat s-ar stradui
Cantul vantului nu ma-ncanta…ma lasa rece…

Oamenii penduleaza mereu prin fata mea
Si au un zambet mai mult decat ciudat
Ce ma sperie si ma impinge adesea catre noapte…
Atunci mi-ar placea sa simt marea aproape…

Muntii imi declara ne-ncetat iubirea,
Insa eu,am obosit sa-i ascult,sa-i mai cred…
Nu vreau sa-i mai urc
Si sa simt doar sus vantul cum bate…

Ma vreau cuprinsa de dorul toamnei
Pe-un mal de mare,cu intreg nisipul la picioare…
Ma vreau cum n-am mai fost vreodata
Pierduta intr-o noapte albastra…

Vreau sa iubesc valul ce se sparge-n mine
Si pe care ma obosesc zadarnic sa-l strang la piept…
Mi-e dor de toamna tarzie ce pare ca nu vine
Si observ ca nu te va aduce nici pe tine…

In cautare

Caut…ce caut,
Parca am uitat si eu sau uneori
Nu vreu sa mai stiu…
Vreau doar sa respir,sa ma opresc…

Uneori caut drumul spre soare
Si uit ca pot in drum spre el,
Toate sa ma doara,sa ma arda,
Sa ma transforme-ntr-un nimic imens

Am cautat si aleea ce ducea
Spre luna si spre stele…
Dar parca nici el nu vroiau
Sa le cunosc si fugeau mereu…

Am cautat prea des sensul meu,
Al ploii ce cade si al noriilor ce zburda…
Fata de mine,eu inca am multe taine…
Sunt o enigma mai mare ca toate.

Si degeaba mai caut,mai sper
Si mai vreau…
Eu sunt taina cea mai ascunsa…
Drumul ce-l caut,oare unde duce?

Pact intre noi doi

Haide acum ,
Noi doi atat de diferiti
Sa faceum un pact,
Sa fim linistiti,
Ca eu nu mai sper,
Ca tu nu mai revi...

Promit solemn cu mana pe mine,
Ca zilele toate,
Ti le dau tie cu tot cu soare.
Anotimpuril ti le poti alege.
Iti dau orice din ele,
Mai putin toamna cu fii ei,
Vantul si ploaia...astea le vreau eu.
Zapada poate fi a amandurora.
Ea poate fi a ta,
Dar sa mai treaca uneori si pe la mine.
Eu vreau luna,noaptea si stelele,
Toamna e deja pe lista,
Dar mai vreau ceva...
Vreau mereu inflorit un tei
Langa banca de sub geamul meu.
Nu-mi da lume multa,
Pentru ca stii ca n-o-ndragesc...
Ma vreau pe mine si-mi ajunge.

Tu ramai cu restul anotimpurilor,
Iar zapada doar,
Va fi si a mea uneori...
Te las sa te bucuri de tot,
In timp ce genunchi-mi
Vor sta implantati in pamant,
Si ma voi ruga sa-ti fie
Iertat pacatul,
De-a ma indragi vreodata.
Te vreau fericit fara de mine.
Fara de toamna care
Sa-ti aduca aminte c-am fost,
Sau ploaia care-a plans
Cand ai plecat...

Eu ma multumesc cu-atat
Si promit sa nu mai cer nimic...
Voi sta cuminte-n camera
Plina de noi ce pastreaza mereu,
Acelasi dulce si trist parfum de tei...

N-am sa mai...

Nu,n-am sa mai scriu
Vreodata cuvinte multe
Si-apoi sa le var in plic...
N-am sa mai trimit scrisori
Nici de adio,
Nici de dor...

N-am sa-ti mai declar iubire,
Pentru ca n-ai crezut
Si n-ai sa crezi in ea,
Si asta va durea
Mai tare decat a facut-o ceva vreodata...

Te las sa pleci iubite...
Mai bine m-as corecta:
Te las sa pleci,
Si-ti promt ca nu te voi uita,
Nu te voi cauta...

Te las sa taci absurd,
Iar eu voi plange prea mult...
Te las,desi n-ai fost al meu,
Dar iti promit sa nu te uit...

Fara de tine...

M-au mintit copacii goi
Si-nfrigurati de vantul rece
Ca n-au stiut nicicand de tine,
Ca n-ai fost vreodata...

Dar eu mai plang
Si-i rog sa-si aminteasca,
Ii implor sa-mi mai spuna
Ceva de tine...

Dar copacii par acum morti,
Si nici pe mine nu ma mai vor...
Ma ignora si privesc inganfati
Spre cer,vorbesc intre ei, nu ma aud...

Am cazut degeaba in genunchi
In fata lor pe aleea plina...
Ei nu s-au indurat,
Ascultare nu mi-au dat...

M-am umilit si te-am dorit
Mai tare ce niciodata...
Te-am plans crezandu-te mort,
M-am resemnat vazandu-te viu...

Vantul

Si da!
De vant vreau sa fiu purtata
Pe aripi mari si pline
De dor, de bine si frumos...

Desi el e rece uneori
Mi-e drag mereu si stiu,
Ca si el ma-ndrageste
Cum n-a mai indragit vreodata...

Uneori vantului,
Ii place sa se joace
Cu ploaia
Aruncand-o in mine...

Frunzele le poarta pe degete
In fiecare toamna,
Si recunoaste
Ca unele ii sunt amante...

Dar eu l-am indragit
Si-l voi indragi mereu pentru ce face,
Cum ma cuprinde-n ale lui brate,
Si face ca nimeni sa nu stie...

Copil pierdut in vise

Vreau sa tin stelele intr-o palma toate…
Sa stea in puterea mea ploaia,
Soarele sa-mi fie prieten,
Iar luna…o vreau deasupra fotoliului meu…

Din nori am decis sa fac un caiet mare,
Legat cu fire rosii de matase,
Cu razele soarelui de la apus…
Ma voi plimba pe cerul albastru privind in sus…

Voi calca cu piciorul gol iarba dimineata,
Si voi numara fiecare lacrima a ingerilor
Ce-si gasesc trecutul dureros,
Printre spini…

Brandusele le voi culege,
Zambind si evocand amintiri,
Uneori plangand,dar mereu
Sarutandu-le fin,patimas…

Lasa-ma...

Lasa-ma vant rece sa scriu cu mana dreapta
Pe umedul nisip vise mari,
Greu de implinit,cum ar fi iubirea,
Zborul meu intr-o zi spre soare…
Vise mari sau tot ce ma doare,
Ce ma sufoca si nu ma lasa
Sa fiu eu ,acum,aici…

Apoi dupa ce-am terminat de scris ,
Intoarce-te si priveste-ma adanc in ochi…
Ce vezi?...nu spune nimanui…taci doar.
Sterge si scrisul de pe nisip ,
Si hai sa plecam departe…acolo unde e doar toamna mereu,
Sa plecam in tinutul meu…

Realitate indusa

Sunt aievea trupuri de copii
Ce găzduiesc oameni maturi,uneori mahmuri
În tumultul perfid
Poluat de maşini luxoase,
Muzică la maxim şi haine de firmă,
Alimentate cu parfumuri scumpe,
Între oameni care au uitat:
Orice minte visează să trăiască!
„SĂ TRĂIM BINE!”

Au uitat adevărata realitate
Şi au clădit alta alimentată cu coca-marijuana
Sorbită permanent din cupă de şampanie scumpa
Cu exstăzy.
OARE TRĂIM BINE?

Mâini scheletice tremurânde,
Murdare cer îndurare,
Fiindcă trăiesc bine!
Se-ntind la geamuri fumurii
Care de multe ori nu se deschid
FIINDCĂ UNII TRĂIESC BINE!

Când se deschid sigur în stânga
Apare o blondă platinată,
Ce lasă să i se vadă mâna albă
Cu manichiură franţuzească
Ce scutură scrumul ţigarii cu eleganţă,
TĂTICUL VREA CA FIICA LUI SĂ TRĂIASCĂ BINE!

Restul portofelar uitat cu neglijenţă
În torpedoul maşinii de teren,
Este aruncat cu scârbă în palma celui ce nu cere nimic,
Cere un loc în care să-şi găsească demnintatea,
Să-şi odihnească trupul.
TĂTICUL LUI ,ADEVARAT,A BĂUT VODCA...DAR CE VINĂ ARE EL?

El nu e nimeni altul decât viitorul,
Cel ce duce pe umeri povara greului,
Cel ce minte şi fură ca să trăiască,
Cel ce trăieşte în subsolul vilelor voastre luxoase,
Cel ce fură învăţătură din parafrazele voastre stupide ,
Copiază modul vostru de viaţă,
Crezând că dacă încearcă cocktail-ul coco-mari-extazy
Poate vedea cum puteţi trăi voi ,
Visul la care el visează.
Picat în moarte lui letargică,
El se amuză şi spune:
„SĂ TRĂIŢI BINE!”

Strazi pustii

E-o noapte…a doua din octombrie
Si strazile sunt goale…
Privesc atent la felinare-nalte si negre,
Pavaje vechi ce stau martore nepasarii muritoare

Mergand fara tinta,
Incep sa vad felinare in stele
Si de undeva aievea,
Privesc pamantul infrigurat, imbracat in roba alba…
Ce-mi arata ca sunt muritor…

Si-n pulberea alba ce pluteste-n aer
Stau sfarmate vise ce mor vesnic,
Ascunse sub roba crepusculara
A timpului etern, tanar…

Timp ce nu iarta, nu stie,
Si nu vrea sa se opreasca,
Acelasi de fiecare data ce ma reneaga
Si ma trimite departe…

Spune-mi

Spune-mi ce vezi tu
In picaturile de ploaie
Ce cad acum agale?
Spune-mi si nu-ti fie teama…

Pe cate frunze ai desenat,
Cu slaba atingere a privirii
Chipul meu,
Si-a noastra imbratisare in razele de soare?


De cate ori ai numarat pasii
Ce te-aduceau mereu la mine,
Si-ai zambit privind luna,
Stiind ca ma gandesc la tine?

Unde ascunzi tu sarutul timid,
Si privirea blanda,
Ce parca uita calea spre mine,
Sau se-ntorc inapoi la tine?

Spune-mi acum cand tacerea a plecat,
Ca stii cuvintele mele nespuse,
Si gandurile ascunse…
Spune-mi si nu-ti fie teama…

Da-mi mana ta...

Da-mi mana ta sa ma prinda
Atunci cand pamantul se misca prea repede,
Si sa ma inalte,
Cand nu mai pot zbura…

Sa ma impinga de la spate
Cand pasii imi par prea grei
Incat nu-i pot urma…
Sa stiu ca e acolo cineva…

Sa-mi picteze zambetul pe buze,
Si sa-mi faca ochii din lumina.
Sa-mi arate in a ta palma,
Visul ce m-asteapta si ofteaza..

Sa ma ascund in ea,
Cand nu mai vreau sa stiu de rau,
Si sa pictez pe ea soarele si luna,
Sa fie-n ea lacasul cald golit de timp…

Fii tu cel cu ochii calzi,
Ce ma poarta in a ta palma,
Dar lasa si vantul sa mai bata,
Si ploaia sa mai cada…dar da-mi mana ta…

Te-am gasit

Atunci cand nu vei fi
Cum vreau,
Te pot lega cu sfori subtiri
Si te pot preface-n ideal...


Dar cand nu mai iubesc perfectiunea
Te vreau iar,asa banal
Si pierdut in lucruri de nimic,
Spre care privesti chiar si tu nefericit...


Ce pot face sa te iubesc mereu?
Nimic...te iubesc acum,aici,asa...
Vesnicia e-o minciuna,
Infinitul e si el un truc.

As fi tot si nimic

As sta la acelasi geam
Sa-ti numar pasii de pe cer
Mai mult de-o vesnicie
De luna m-ar minti
C-ai sa existi vreodata...

As face scara-nalta
Din frunze de artar
S-ajung la tine
Sa te pot face
Sa fii adevarat..

As fi pictor sa-mi pictez
Singura aripile
Si-apo le-as decupa
Carandu-le-n spate
Si le-as colora-n rosu...

As fi iubita vantului
Doar sa-mi sufle cu putere
In aripile noi,
Sa ma faca sa ajung repede
Pe urmele tale...

As fi sculptor
Si te-as sculpta,
In lemn dulce
Si fin parfumat,
Cu aroma de cafea...

As fi scriitor
Sa te ating patimas,
Sa te creez ,
Si sa te distrug
Cand sunt nemultumita...

As fi doar om banal,
Si te-as iubi,
Chiar de n-ai vrea.
Te-as gusta
Si cu tine m-as imbata...

Sunt damnata

Sunt damnata
Si-mi iubesc pedeapsa...
Iubesc cuvintele
Si jocul de-a te desena
Cu firave litere
Insiruite cu sau fara sens...

Iubesc emotia ce-o nasc
Cand esti aici,
Si durerea ce-ondur
Cand pleci sau uiti ca sunt...

Iubesc privirea ta
In care se-oglindeste vesnicia,
Iubesc farama ciudata
Numita timp,
Care musca din noi,
Si pe tine ca stii
Cum s-o opresti...

Naivitate

De cele mai multe ori
Imi place sa ma joc...

Imi place la nebunie
Sa ma prefac in gandul tau
Si sa te aduc la mine
Mereu...

Sa ma transform in vant
Si sa te pot cuprinde tot,
Fara ca tu sa stii,
Fara ca tu sa ma chemi,

Sa ma impart
In fiecare strop de ploaia,
Si sa te ud tot,
Sa iti cad pe trup,pe buze,

Sa fiu in luna si-n stele,
Ca sa-ti veghez somnul,
Sa-ti trimit vise,
Sa te fac in noapte doar al meu...

Sa fiu soarele
Care te trzeste zilnic
Mangaindu-ti chipul,
Cu caldele mele raze...

Imi place sa ma joc,
Sa ma fac ca uit ,
Cum e cand ma doare,
Imi place sa cred,
Ca vei fi al meu mereu...

Normalitate

Cu cat entuziasm
Se-ndreapta spre o noua zi…
Cata fericire pe capul lor
Ca urmeaza un nou inceput…

Sarmanii…ei nu stiu oare
Ca ziua de maine
Inseamna despartirea de azi,
Si scoate din ei tot ce-i mai grotesc ?

Si cata fericire
E-n a lor sarmane suflete
Ce zac pustii in trupuri reci…
Te doare doar sa le vezi!

Al lor zambet s-a stins demult…
Privirile le sunt reci
Iar vorbele goale,
Dar ei nu stiu…

Mai bine taci…sa nu le spui !
Ei cred ca asa e mai bine,
Si nu vad dincolo de cuvinte…
Traiesc in normalitatea lor !

De acolo nu-i vei scoate.
Nu te vor lasa sa-i rupi,
De-a lor normalitate
Si sa-i duci in ale tale vise !

Incearca sa le dai
In fiecare zi cate o mica doza
Dar ai grija…
Nu prea mult,pentru ca nu vor intelege !

Du-I cate putin in fiecare zi
In ceea ce tu numesti normalitate
Si fa-i sa inteleaga
Ce-ar trebui sa gandeasca la asfintit…

Neom

Cum crezi ca soarele apune,
Pentru ca noi,sa nu-l putem vedea ?
De ce crezi ca natura plange-n
Fiecare dimineata inainte de a ne trezi ?

Soarele fuge de frica sa recunoasca
In fata lunii
Cat o iubeste,
Dar nu o priveste…

Padurea plange de spaima
Pentru ca a pierdut
Iubirea ta, tu cautand-o
De atunci in fiecare noapte…

In fiecare dimineata,
Sorele roseste de rusine,
Padurea plange si-ti marturiseste
Iar tu nu mai poti fi miscat…

Sa mai vii...

Mi-e dor sa mai vii
Tinand atent in palme luna
Urcand munti,
Traversand ape...

Sa te vad
Cum tii atent
Soarele sa nu cada,
Si cum te-ncrunti cand te arde...

Sa te privesc
Cum imbratisezi timid infinitul,
Si-apoi te iei la-ntrecere
Cu vantul...

Te vad cum te pierzi
Si uiti de luna,de soare si...de mine...
Iar eu soptesc slab:
"Sa mai vii..."

Primeste-ma

Cuibareste-mi obrajii
In palmele tale
Si uita de mine acolo
Mai mult de-o vesnicie...

In palmele tale
Lasa-ma sa te astept,
Sa-ti amintesti de mine,
Sau sa te intorci atunci cand pleci...

Strapunsa de dor
Si tacuta, promit,
Sa te astept cand pleci prea departe,
Si sa te ajut cand te ratacesti...

Cand vei uita cine sti,
Voi fi acolo sa-ti amintesc...
De visezi prea mult,
Voi fi acolo sa te trezesc...

Fara sa stii...

Vreau sa-ti fie
Si tie teama uneori...

Sa te temi cand pasul meu
Se-ndeparteza
Fara ca tu sa stii
Ca el doar te urmeaza...

Sa te temi cand zambetul
Mi-l vede oricine
Fara ca tu sa stii
Ca gandul mi-e la tine...

Sa te temi cand glasu-mi
Nu te mai striga
Fara ca tu sa stii
Ca te vreau mereu langa mine...

Sa te temi cand ochii mei
Nu te mai privesc
Fara ca tu sa stii
Ca eu te stiu tot pe de rost...

Sa te temi cand mana mea
Nu te mai cauta
Fara ca tu sa stii
Ca te simte chiar daca esti departe...

Sa te temi cand ale mele buze
Nu te mai saruta
Fara ca tu sa stii
Ca se tem sa te mai guste...

Sa te temi cand orice parte
Din mine pare sa nu-ti apartina
Fara ca tu sa stii
C-am fost facuta special pentru tine...

Doar noi doi...

Multe duminici să fie
Şi nimeni să nu ştie
Să ne asculte,
Să ne vadă măcar...

Multe ploi să iubim împreună
Şi picurii lor să ne alinte,
Să ne fie casă ploaia,
Iar iarba s-o călcăm
Cu piciorul gol...

Să ne mângâie
Fiecare frunză,
Fiecare fărâmă de viaţă,
Iar spinii să ne iubească...

Fulgerele şi tunetele
Vor fi melodioase...
Vor fi piesa noastră
Înfiorătoare de dragoste...

Iubire mută

Îmi strigi tare
Şi mă doare...
Te sărut şi-apoi
Te prefaci în piatră...

Te ating,
Dar eşti lipsit de viaţă...
Eşti rece,
Dar privirea ta îmi declară
Ne-ncetat aceaşi iubire.

Ochii ţi-au rămas vii,căprui...
Parcă mai vii ca niciodată...
Atunci când ma privesc,
Varsă lacrimi...

Braţele tale
Au rămas suspendate
Îmbrăţişându-mi odata trupul...
Eşti stâncă,
Şi-acum mă doare
A ta atingere...

A ta iubire mă-ngheaţă
Şi mă face şi pe mine de piatră,
Făcându-mă mută,
Declarându-ţi iubirea
Prin lacrimi şi priviri pătimaşe...

Cu gust de vânt

Şi te sărut acum pe tine,
Arunc luna de la geam,
O-mping să cadă
Şi-o adun apoi de jos
Când pleci...

Şi din praf şi cioburi o refac
Să mă iubească ea
Cât timp
Eşti tu plecat...

De vi şi pleci iar şi iar,
S-ar putea ca luna să obosească.
Să plece cu tine
Şi să rămân cu praf de luna
În palma stângă,
Praf de stele-n păr,
Şi gustul tau de vânt pe buze...

Te-am pierdut

Te-am pierdut.
Te-am pierdut în valuri
Şi în frunze.
În flori uscate
Şi muguri de copac.

Te-am pierdut
Dar nu mă doare.
Ţi-ai deschis aripile
Şi ai zburat.
A fost simplu.
Greu de uitat.

Te-am pierdut,
Dar asta nu-nseamnă
Că s-a terminat.

Te-am pierdut,
Dragul meu gând curat…
Te-ai dus în lumea largă.
De-ai sa te-ntorci nu ştiu,
Dar păstrez gândul la tine viu…

Anotimpul poeţilor

Poeţii trăiesc doar toamna.

Atunci iubesc cu adevărat,
Întâlnesc iubiri de neuitat,
Mai puternice decât divinitatea,
Şi mai mari ca infinitul.

Vântul toamnei le sparge geamurile,
Şi le deschide uşile
Trimiţând câte un om
În al lor adăpost.

Toamna poeţii dansează-n ploaie,
Şi se joacă desculţi în bălţi.
Doar atunci natura
Pentru ei trăieşte
Şi-ntregul univers se speteşte
Împlinind fiecare vis de-al lor.

Trec poeţii prin anotimpuri
Invocând aceaşi toamnă din trecut
În care au trăit cu adevarat,
Iubind un om banal…

Raze multicolore

Ochelarii mari de soare,
Îmi ascund privirea,
Ca soarele să nu observe
Că pe furiş îl privesc…

Ridic o mână spre cer,
Şi mişc degetele-ncet.
Mă joc cu razele soarelui,
Ce fug printre degetele mele,
Uneori trecând chiar prin mână.

Apoi mă-ntrec cu razele,
Şi nu mă lasă-n urmă,
Dar nici să câştig.
Merg în rând cu razele multicolore,
Şi de multe ori,
Ele mă prind timid de mână,
Şi mă îmbrăţişează.

Dimineaţă?

E dimineaţă.
Dar parcă e atât de devreme,
Încât e prea devreme
Chiar si pentru o dimineaţă…

Să fie oare într-adevăr
Dimineaţă ?

Nedumerirea-mi mutiliază
Până şi chipul senin
Ce se-ndreaptă agale
Către fereastra închisă,
Şi acoperită…

Cu mâna tremurândă,
Dau draperia
Şi soarele mă loveşte,
Scoate un zâmbet
Şi mi-l pictează pe buze…

E dimineaţă.
Şi brusc ,
E exact momentul potrivit
Pentru o dimineaţă !

Plouă...

Şi ce bucurie naşte
În mine fiecare picur
Ce mă spală,
Mă-nalţă, îmi dă aripi!

Se sparg stropii
În frunze crude,
Copaci ce zâmbesc,
Flori ce dansează…

Păsările stau pitite
Pe crengile bătrânului tei.
Paşii îmi sunt grăbiţi,
Şi vin spre tine.

Bălţile mă bucură,
Acum e curată a mea vorbă
Şi privirea mi-e limpede,
În cântul ploii…

Uită şi tu de tine,
Cum am uitat eu de mine…
Dansează cu mine în ploaie,
Cum dansez eu cu tine…

Unic

Si ma pierd incet prin soapte
Si trairi inalte
Ce sunt acum batrane
La fel ca muntii ce inca ne stau martori

Iar norii care imbratiseaza muntii,
Devin din ce in ce
Mai gri ,mai grosi ,mai tristi…
De ce oare ,iubite ?
Ochii lui capriu
Acum sunt mai curiosi…
Privesc norii usor rosii,
Dupa care soarele apune…

Cat de plina e a sa privire,
De dorinta ,de iubire…
Cat de delicat poate fi
Si totodata ciudat…

Privirea lui e limpede
Si trairea mai mult decat incarcata…
Are pasul hotarat ,
Si glasul calm…

E asa cum numai el poate fi,
Plin de tot ce e bun si rau…
Binele si raul impletindu-se-n el
Intr-un mod unic…ca la nimeni altcineva.

Sufletul meu păgân

Din lemn de abanos
Ti-am facut parul moale
Ce-ti cade pe frunte
Si-ti acopera cu tandrete chipul.

Boabele de cafea
Ti-au devenit ochii
Care privesc adanc in mine,
Ii simt cum ma strapung…

Petalele de trandafir
S-au facut buzele tale,
Si zambetul tau
E pleznirea petalei,inflorirea…

Trupul ti-e alcatuit
Din petalele florilor
Ce s-au jertfit
Ca tu sa poti fi…

Pana si zeii ti se inchina,
Si ploaia te mangaie
Cu soarele-n acelasi timp,
Incalzindu-te si ingrijindu-te…

Pe tine gasesc roua
In fiecare zi
Si vad cum ale tale maini
Se-mpletesc in jurul meu…

Buzele tale ma saruta
Si ochii tai imi lumineaza
Pana si sufletul negru
Si pagan ce zace in mine…

Mirare

Firele gingase si mici de iarba,
Mor acum si impreuna cu ele
Intreaga natura
Isi ia adio de la soare…

Noi ramanem tot aici…
Putini dintre noi,
Pleaca in cautarea
Acelui sentiment pur…rar…

Restul lumii ramane aici
Pentru ca ei au gasit
De un timp
Ce eu caut de o viata.

Au avut noroc
Sau asa a fost sa fie…
Nici eu ,nici ei
Nu intelegem…

Ne miram in schimb ne-ncetat
Cum in lume,
Poate fi atata durere,si-n acelasi timp,
Atat de multa fericire

Fantasma...

Lovesc cu spatele zidul masiv
Din roci mari , dure si reci…
Deschid greu usa din lemn masiv si vechi
Zgomotoasa si frageda…

In jur ,e pustiu…esti doar tu…
Undeva departe
Uitandu-te spre mine,
Si totusi prin mine…

Te vad acum cum strangi
Copacul trist in brate
Si-ntrebi Divinitatea
De ce m-a luat ?

Fug acum spre tine
Dar tu nu simti nimic…
Decat o pala de vant
Racindu-ti obrazul – era mana mea..

In drum spre tine
Trandafirul plin de disperare
Incercand sa ma opreasca
A rupt o bucata din rochia ce-o purtam…

‘Sunt langa tine…’
Iti soptesc ,dar degeaba.
Fugi de frica vantului
Ce spre tine venea miscand frunze…

Ai fugit spre usa veche,
Iar in drum,
Ai gasit matasea alba
Ce trandafirul o plangea…

Acum intelegi
Ca eu sunt vantul…
Boarea ce-ti racea buzele si obrazul…
Eu sunt fantasma ta…

Dulceaţă şi venin

Buzele-mi rad…
Dar de ce ar face
Ele acum ceva,
Impotriva firii mele?

De ce-mi opresc ele
Ochi-mi sa planga
Si glasu-mi sa urle
De cumplita durere...

O durere,
Ce-mi mistuie trupul,
Iar sufletul
Mi-l devoreaza…

Timpul ma loveste
Purtand parca
O sabie cu care taie fara mila
Al meu fraged trup…

Si toate ma adancesc
In dulceata numita durere,
Si ma poftesc sa gust
Din veninul numit de ei iubire…

Doi ochi senini

Doi ochi senini
Pierduti privesc in sus
Si revad si acum
Ce eu nu mai stiu…

Ei stiu ce eu am uitat
Si simt ce eu
Nu mai stiu sa simt,
Dar a lor privire e nefericita…

Si plang des…
Sufletul le pare rupt
Si nu mai stiu sa creada
La fel cum o faceau…

Si par pierduti
In necunoscut
Intr-o lume straina
Parca nestiuta de ei pana atunci…

Se adancesc
Pe zi ce trece
Tot mai tare
Intre cei uitati de soarta…

Indurerati si sufocati
Uneori de o durere mare
Cer disperati un ajutor
Uitat de ei intr-un asternut…

Abia tarziu inteleg
Ca cei doi ochi caprui
Sunt ajutorul meu,
Iar eu sunt ajutorul lor…

Acolo...

Departe in munţi e liniste…
Acolo e ca şi cum omul n-ar exista
Şi nu ar vrea nimic de la tine,
Doar de la sine…

M-a facut pură un singur loc
Şi-i duc dorul in fiecare secunda
Ce trece din a mea viaţa
Sperând că într-o zi voi fi din nou acolo…

Lacul oglindeşte stelele,
şi lasa ceaţa să-l sărute
In fiecare dimineaţă…
Retrăgându-se-ncet când noi vedem …

Luna se vede deasupra brazilor
Şi parcă acolo zambeşte uneori…
Până si copacii sunt altfel…
Ei par sa-ţi asculte oful…

În unele parţi ale pădurilor,
S-au stins mulţi copaci…
Au fost ucişi de cel pe care
Ei îl credeau al lor prieten…

Florile nu le-am vazut…
Dar sunt frumoase,bănuiesc…
Mai ţin minte doar iarba uscata
Care se juca in bătăile vântului…

Acolo toate însemnau libertate.
Fiecare fir de iarbă,
Iti dădea toată iubirea lui
Deşi ştia că-l vei călca…

Simţeai ca ai tot…
Aveai chiar şi ce nu-ţi aparţinea…
Acolo tot şi toate te iubeau
Şi păreau uşor îndrăgostite şi dependente de tine…

Pareau că fără tine,
Nu ar putea exista…
Erau motivul tău pentru a trăi
Iar tu erai motivul lor pentru a fi…

Sufletul ti-era plin,
Dar te simţeai uşor,
Liber şi prindeai aripi
Prin simplu fapt ca respirai…

Acolo unde toate te iubesc
Şi de grija îţi poartă
Mi-e dor să ajung…
Să pot să respir aerul curat…sa zbor…

O viaţă-ntr-o zi

Margelele cafenii
Stau atintite asupra mea
Si parca nu ma lasa
Nici macar sa respir…

Lasa-ma ca-n una din zile,
Sa-ti ating obrazul
Cu a mea mana…
Si sa te privesc insetata de tine…

O data doar sa-mi prind degetele
In parul tau – castana aurie,
Usor inelat…
Si capul sa ti-l tin in poala…

Intr-o lume,
Unde vom fi doar noi,
Sa cream noi sarutul,
Si tot noi sa-l definim…

O zi doar…
Sa stiu ca te-am cuprins
Cu ale mele ne-nsemnate brate,
Si m-ai strans la al tau piept…

Sa-ti simt mana,
Cum o strange pe a mea,
Si nu m-ar lasa nici de-as vrea,
Inaltandu-ma sus tare…

Nu-ti opri cuvintele…
Lasa-le sa-mi spuna,
Ce tu nu ai putut
Sau vrut a-mi spune…

Nu te opri chiar de eu plang…
Plang de fericire,
Ca te am langa mine,
Si-ntreaga mea viata e o zi…

Mai apoi,
La sfarsitul acelei zile,
Te voi ruga,
Sa-mi inchizi usor ochii…

Cu ale tale maini firave,
Si cu al tau sarut sa-mi iei
Ultima suflare…
Mi-a fost de-ajuns cat am trait…

Veşnic îndrăgostiţi

Păşesc în fiecare zi
Pe aceleaşi străzi
Uneori goale,
Alte ori pline de oameni…

Adesea nu ştiu
Pe unde ar trebui să calc…
Pe spaţiile albe,
Sau pe cele negre?

Scena vieţii devine brusc
O mare tablă de şah
Pe care noi, actori fiind,
Călcăm mai mereu strâmb…

Încurcăm piesele,
Replicile şi uneori scenele…
Le jucăm după reguli,
Uităm de ce simţim…

Publicul e imun,
La orice am juca…
Nu e mişcat,
Nu ştie ce facem , nu îi pasă…

Uneori cădem pe scenă
Şi plângem,rupem din noi
De dorul cuiva,
Pentru iubirea ce ne umple fiinţa…

Râdem foarte puţin,
Iar zâmbete apar
Doar când nu mai plângem de dor,
Şi ţinem în braţe ce iubim…

Sufletele noastre nu mor…
Rămânem veşnic îndrăgostiţi
Ce se hrănesc cu iubire,
Şi plâng de durere…

Copil mare

Ce ştii tu,
Copil mare
Pierdut printre străini,
Pentru care ai construit bariere?

Câtă durere ai îndurat
Şi câte lacrimi ai vărsat
Până când ai învăţat
Să construieşti bariere?

Credeai că e uşor,
Să te păstrezi,
Pur şi simplu tu,
Între oamenii cruzi?

Ce-ai zice acum
Să te abandonezi în braţele mele,
Să zburăm împreună
Şi să rămânem împreună?

Pe-o stradă numită "Lume"

Un copil mic,
Cu ochii mari
Stă pe-o stradă lungă,
Şi priveşte oameni mari,

Care se agită lângă el…
Ei îi zâmbesc
Sau îl privesc încruntaţi
Şi unii speriaţi că-i va atinge…

E doar el,
E un copil
Cu mâinile murdare,
Dar cu sufletul curat

Ce n-a-ncetat
Să viseze
Oricâte vise,
Cei mari i-au furat…

E uitat pe strada numită lume,
Cu oameni mari şi copii deopotriva
Cu mâinile şi hainele curate,
Dar cu sufletul murdar…

Ei au uitat să viseze,
Nu mai ştiu cum se face
Şi le pare un lucru greu
Aproape imposibil de realizat…

Monştrii mici şi mari,
Se hrănesc cu visele
Ce zboară nevinovat
Pe strada pustie, şi acoperită de ceaţă.

Puiul de înger

Un chip mic
De copil,
Un inger pierdut
Intr-o lume prea mare…

Asteapta aripile
Sa-i creasca
Si-ndura durerea
Fara sa scrasneasca…

Nu plange,
Si nici mila nu cere
Puiul de inger
Ce creste-n tacere…

Va priveste pe fiecare
Cum il loviti,
Si se face ca nu-l soare,
Nu simte, nu stie…

El nu vede lucrurile murdare
Si se bucura
De fiecare raza de soare,
De fiecare pata de culoare…

Ochii lui nu stiu sa lacrimeze…
Capul nu-i poate sta plecat,
Doar ridicat…
Si buzele lui graiesc bland…

E un pui de inger
Pierdut pe pamant
Unde creste in tacere
Si se bucura de libertate…….

În căutarea definiţiei

În fiecare suflet,
În fiecare minte,
În fiecare om ,
Iubirea are altă definiţie,un alt sens…

Şi poate stelele n-ar străluci
Dacă dragostea
N-ar fi,
Fără ea, n-am exista…

Ce ciudat se simte iubirea uneori
Şi cât de tare mai doare…
Uneori e principala boală
Din care se moare…

Din prea multă iubire,
Inima încetează să mai bată…
Însa fără ea,
Inima ar fi o pradă prea uşoară…

Soarele n-ar mai fi rezistat
Fără un strop de iubire…
Nu ar avea ce să-l susţină
Ar cădea , şi-n cădere ar lovi pământul…

Atunci iubirea lui pentru noi
Ne-ar arde,
Şi-ar fi o doză mult prea mare
Din cel mai scump drog…

Ce e fericirea?

Îmi pierd paşii pe aleea
Neştiută până acum de mine,
Şi-al meu ciudat picior
Se loveşte de-un asfalt dur

Lacrimile sunt destule
Pentru a-mi spăla
Toate păcatele care le am
Şi care le voi face de acum…

Privirea-mi e rece,
Deşi ochii în natura lor,
Sunt facuţi sa fie calzi,
Să fie buni şi iertători…

În haotica realitate
M-am pierdut
Căutându-te pe tine,
Cel neştiut de lume…

Te tot caut şi vântul îmi loveşte ochii…
Ei încep temuţi să lăcrimeze…
Şi nu mai vad fluturi,
Nu mai ştiu ce-nseamnă culoare…

Ce-I fericirea?
Poate fericirea-şi are lăcaş
Într-o floare
Ninsă de soare…

Poate stş chiar în tine,
Şi-n grăuntele de nisip,
Ce ţi-a intrat în ochi,
Şi te-a facut să plângi…

Ce eşti tu?

Cu chip şi trup de om,
Te-arăţi în faţa mea
Şi mă laşi să cred
Că-n tine se-ntâlnesc soarele si luna.

Când vrei să fie zi,
Ridici ale tale mâini
Din lumină parcă făcute
Şi faci să plouă cu raze…

Când îţi doreşti să fie noapte
Preschimbi lumina în ceaţă,
Schimbi soarele cu luna,
Şi norii îi transformi în stele…

Nu poţi fi îngrădit…
Eşti însuşi vântul
Ce-mi dă părul la o parte
Să-mi şoptească ce gândeşti…

De-ai vrea,
Ai putea fi chiar
Pasărea ce renaşte
Din propia cenuşă…

De-drăzneşti să visezi,
Visul îţi devine realitate,
Şi eu mă tem ,
Că nu am loc în el…

Te privesc ai mei ochi speriaţi
Şi nu ştiu ce aş putea crede…
Eşti zeu , sau realitate?
Exişti şi eşi?

Numele tipului

Mă prinde de mână
Adesea un tip ciudat
Dar tânăr şi de vesel
Şi ma ameţeşte…

După ce mă-nvârte o vreme,
Îmi spuneca de fapt,
El e bătrân,
Şi exista de la începutul lumii…

Mă sperie când începe
Să râdă isteric
Şi-şi aţinteşte privirea asupra mea…
Atunci mă cutremură….

În rest are mâinile calde
Chiar şi prin mănuşile
Ce I le acoperă
Cu atât de multă grijă.

Poartă o pelerină ciudată
Şi nişte ochelari fumurii
Ce-I acoperă
Aproape tot chipul…

Mă prinde în joc
Şi-mi dă drumul
Atunci când consideră el
Că e prea mult.

Uneori cade şi el odată cu mine
Şi plânge amar
Că nu a putut schimba
Totul în mai bine…

Îşi spune “Timp”
Şi crede ca el este
Sigurul vinovat
Pentru tot ce s-a-ntâmplat…

Tulburare

Privind în bălţi
Pe străzi pustii
Se aud de departe ,
Subţiri voci de copii…

Ei par sa se apropie,
Şi să distrugă
Liniştea păstrată
Cu atât de multa grija…

Şi caut să văd
În apa ce cade
O parte din tine,
Ceva ce-ţi aparţine…

Cad stropii pe mine,
Şi gălăgia e tot mai mare
Acum când tu stai departe
Pe celălalt mal….

Plâng îngeri...

Ne plang ingerii
Sufletele noastre patate
De nenumarate dorinte lumesti
Ce incep sa ma doara tot mai tare…

Ajung sa cred,
Ca-ntr-un final ma vor sufoca
Si mi vor fura viata si libertatea
Facandu-ma ca voi…

Cer Divinitatii iertare…
Si-o rog sa ma lase
Libera sa traiesc,
In lumea mea sa ma creez…

Nu am nevoie de prea multe…
Vreau doar un colt in padure
Sa am liniste …
Imi doresc doar libertate

Vreau sa pot alege
Ce voi face maine,
Cum vreau sa respir,
Pe cine si cum vreau sa iubesc…

Acum lupt si calc pe tot
Ce ei imi pun in fata…
Stiu ca va veni si ziua,
In care noi vom fi ai nostri stapani…

Numele fetei...

Btranul cu ochii mari,
Plini de lumina
Ii da sfaturi
Celei mai frumoase fete…

Ea intrece orice imaginatie…
E mai frumoasa decat oricine si orice…
Dar din pacate,
Fata nu are infatisare…

O poti simti,
Dar nu o poti vedea…
Poti in momentul de fata
S-o ai langa tine,
Sau chiar in inima ta,
Dar nu stii ca e ea…

Vei stii ca ai avut-o
Si ai simtit-o,
Doar dupa ce o pierzi.
Atunci te face sa suferi…

E o fata pura,
Gingasa si frumoasa…
Dar mai ales puternica…
Rezista ani de-a randul…

Daca mori,
Si e-n al tau suflet,
Va merge cu tine
Dinolo de moarte…

Iti face inima sa bata,
Lacrimile sa-ti curga
Si capul sa ti-l pierzi…
Numele fetei e…Iubirea…

Ingerii...

Ingerii plang,
Si ale lor aripi se rup
La fiecare adiere de vant,
Iar lacrimile lor sunt sange…

Au fete albe si trasaturi finute,
Prinse in maini gingase
Ce par usor de rupt
Chiar si cu iubire…

‘De ce plang ei oare,
Iubite ?’
Cu privirea trista,
Se gandeste…

Privesc nedumerita,
Iar el,cu ochii in lacrimi,
Imi sopeste,
Pierzandu-si incet glasul… :

‘Ei stiu cat de mare
E a noastra iubire…
Dar stiu bine ,
Ca a venit sfarsitul…’

Niciodata nu mi-a spus ceva,
Cu atata durere…
Ii simt si eu durerea
Ce mi-o transmite prin mana…

Ma-nbratiseaza puternic,
Si-mi uda obrazul
Cu ale sale lacrimi…
Nu l-am simtit nicicand
Cum o fac acum…

Se smulge din ale mele brate ,
Si pleaca in bratele ingerilor,
Care acum plang si mai tare,
Iar el ramane fara suflare…

Fetiţa din tablou

Am intrat acum
In camera in care intru des,
Dar azi am vazut acolo ceva,
Ce nu am mai vazut de mult…

Intr-un tablou,
Pe un perete langa geam,
O fetita statea usor speriata
Si se juca cu ale sale degete…

Avea ochii mari,
Codite cu fundite rosii,
La fel ca rochita
Ce-o-mbraca…

E frumoasa…
E pura si curata…
Atat de curata ,
Incat n-o pot defini-n cuvinte…

Are o bunatate de copil,
Si o lumina aparte…
Ce-i face chipul desi usor speriat,
Il face vesel…

E copilul care eu am fost…
Dar nevazand de mult tabloul,
Am uitat sa fiu ca ea…
Si m-am ratacit printre voi…

Asa am pierdut bunatatea si puritatea…
Nu mai stiu sa fiu curata
Si sa zambesc
Cum o faceam…

Ochii ei ma indemnau la amintire…
Si cat de frumos era,
Cand eram ca ea… !
M-a pus pe ganduri…

De-acum,
Renunt la voi,
Si-o voi vizita mult mai des,
Ca sa-mi aminteasca cum era…

Ma va ajuta
Sa fiu iar eu,
Voi fi din nou ca ea…

Tablou

Pe degetul mare de la mana stanga
Imi sta asezat soarele ce ma arde uneori.
Aratatorul e plin de copaci si munti.
Apele sunt pe degetul mijlociu
Iar al lor susur nu se aude.
Inelarul e ocupat cu luna,
Iar pe cel mic stau toate stelele.

Pe intreaga mana dreapta sta cerul
Acoperit uneori de nori…

Pe o panza alba frumos intinsa
Murdaresc cu mana dreapta un cer.
Apoi mana stanga face complet peisajul.
Dar ceva lipseste…

Ma pitesc in fata panzei cu mainile murdare
Si o privesc nelinistita…
Omul nu-l pot desena.
Degetele,mainile-mi sunt ocupate.

Si atunci inchid ochii si astept.
m-am trezit acum dintr-un somn adanc.
Si vad perechi de ochi cum privesc mirate
Spre mine…

Ma-nconjoara al meu soare tinand de mana luna,
Si atunci incep sa recunosc tabloul…
E visul meu implinit…

Iartă-mă

Esti lumina ce mi-a lovit ochii,
Cand o mana imprudenta
A dat draperia intr-o parte
Si-mi face ochii sa lacrimeze de durere…

Esti sentimentul ce-mi mareste pieptul
Iar eu il tin apasat speriata,
Si-l face sa ma doara.
Mereu sta pe punctul de a exploda…

Esti linistea ce apasa pe pereti
Si se loveste in geamuri noaptea
Crezand ca acolo e iesirea
Si ma adanceste in durere…

Esti si-n stropii de ploaie
Ce-i simt adesea,
Uneori cu gingasie ma lovesc
Si ma fac mereu sa plang…

Esti stare ce nu ma lasa
Sa-ti zic tot atunci cand vreau
Si faci sa am un nod in gat
Si sa treaca totul mai greu…

Esti binele si raul
Din a mea viata
De care ma impiedic
Sau ma bucur in fiecare zi…


Esti tot ce eu am fost
Sunt si pot fi ,fara de tine
Eu fiind un mare nimic…
Esti totul si tot este prin tine..

O dragoste prea mare...

Prin frunzele uscate
Ce acoperă firele tinere de iarbă
Ce-ncep timide să se arate
S-au descoperit două din ele…

Ele stau drepte şi-şi şoptesc
Cuvinte ne-nţelese
De cei ce le seamănă
Sau cei ca noi…

Stau drepte în bătăile barbare
Ale vântului ce vrea
Să le culce la pământ,
Să scoată din ele viaţa…

Se privesc în ochi firele de iarbă
Şi-şi jură iubirea eternă…
Fac un puternic legământ,
Şi-şi dau viaţa unul altuia…

Le loveşte trupurile
O frunză ce vrea cu orice preţ
Să le scuture,
Să le trezească la realitate…

Nici vântul şi nici frunza
Nu-nţeleg că dragostea
Celor doua fire de iarbă…
Va învinge până şi moartea…

Vor sfida toamna,
Şi vor îngheţa-mpreună toată iarna
Încălzindu-şi reciproc trupurile,
Într-un sacru sărut…

Copil nebun

Ce-a fost în capul tău,
Copil nebun când ai hotărât
Să-nveţi să mergi,
Nu vezi că laşi în urmă gropi?

Şi-apoi nu vezi tu,
Că aripile se prind
De nevinovatele cuvinte
Ce-ţi scapă la-ntâmplare?

De ce credeai
Că tu vei putea zbura
Mai sus decât
Alţii au făcut-o vreodată?

Opreşte-te şi priveşte copacul.
E un martor ce-ţi compătimeşte
Gândirea şi mersul ,
Plângându-ţi pasul şi simţirea…

Umbra

Se-aud în camera mută
Picurii de ploaie ce bat cu disperare
În geamul surd
Ce nu vrea să-nţeleagă plânsul norilor…

Soarele s-a hotărât să stea ascuns
Şi natura bea-nsetată plaoia ce cade
Uitând că cerul se jertfeşte,
Uitând că plânge de durere…

Teiul bătrân îşi plânge crengile
Ce-au murit ca el să fie viu,
Iar vântul bate cu putere
Făcând durerea şi mai grea…

Din camera mută, umbra dispare.
Se aruncă în ploaia ce cade tot mai tare
Pe-un pământ murdar,
Unde vechi iubiri sunt prinse fără scăpare.

Geamul surd aude strigătul umbrei
Privind cu groază cum ochii-ntunecaţi
Opresc vântul şi mângâie rănile adânci
Ale bătrânului tei…

Mâna

Înc-o mână stă întinsă
La un întunecat colţ de stradă,
Şi cerşeşte-un gând,
O vorbă măcar de la cel ce a uitat să fie el…

Adesea fuge trupul ce stă mereu
Cu-o mână întinsă
Şi-a lui glas răgneşte cu disperare,
Ca el să mai treacă şi sa-l privească…

Privind adesea cerul,
Cu mâna-ntinsă.Vrea noaptea,
S-apuce luna, şi-apoi s-o agaţe
Pe cer în lumea lui…

De atâta aşteptare
Trupu-I se mişcă tot mai greu,
Şi noaptea-I zi , şi ziua noapte,
În visul lui.

Vântul bate mereu,
Iar paşii celui ce-a uitat să-l mai privească,
Dispar şi nu-l poate urma,
Şi nici întunericul nu-l ajută…

Şi-apoi priveşte-n spate,
De-unde o rază de lumină simte,
Şi zăreşte-o mână
Ce către el stă întinsă…

Durere

Acum pe-un pian imens şi negru
Se văd cum zac mari pete albe, de durere.
Pianul negru, cântă melodii funebre.
Seara se lasă, iar luna nu mai răsare…

Floarea din colţ, se usucă.Moare încet,
Ploaia o plânge, vântul oftând bate lin.
Petalele mov cad şi ploaia cade tot mai grea.
Seara se lasă, iar luna nu mai răsare…

Felinarul e bătrân.Nu mai luminează,
Şi umbrele nu mai vor să mai apară.
Lumina se stinge-ncet, şi-njurul meu e iar pustiu.
Seara se lasă, iar luna nu mai răsare…

Plânsul mă-neacă, şi nu mai am scăpare.
Mă afund tot mai tare-n ce ei numesc vindecare.
Dar vântul mă doare, ploaia cade şi pianul cântă funebru.
Seara se lasă, iar luna nu mai răsare…

Două suflete...

Două mâini ce tremură
Se tem şi totuşi
Se apropie…
Sunt ude şi reci…

Doi obraji
Se ating şi se lipesc…
Nu mai vor să se despartă
Aşa că se unesc mai tare…

Doua buze
Ating cu teamă
Alte doua buze
Ce dau iubire la rândul lor…

Un nas se cuibăreşte
La căldura şi parfumul
Unui gât,
Ce tresare la răceala lui…

Doua braţe,
Ce se agaţă de un gât
Fără a dori să-l elibereze
Şi-l strâng cu putere,îi dau dragoste…

Două trupuri
Se contopesc într-o
Profundă îmbrăţişare
Ce pare nesfârşită…

Două suflete
Se găsesc şi uneori
Rămân împreună pe vecie.
Ale noastre ce vor face ?

Piatră din lacrimă

Rup din al meu păr
Un inel ce-ţi aparţine,
Ca-ntregul meu
Păgân şi ne-nsemnat trup şi suflet.

Cu atingeri şi priviri
Mai pătimaşe decât
Mi-a fost dat să văd vreodată
Îl strângi în palma ta…

O palmă de obicei albă
Ce acum sufocă
Singurul sentiment pur,
Iubirea ce zace în mine…

Eziţi sa-l pui pe deget
Şi cu ochii în lacrimi
Îl strângi tot mai tare,
Şi-l striveşti cum poţi mai bine…

Sleit de puteri
Desfaci al tău crud pumn
Şi ceva te loveşte,
Îţi răneşte ochii…

Inelul rupt din al meu păr
Străluceşte acum,
Mai tare decât a făcut-o
Soarele vreodată…

Deşi luminează aşa tare,
Nu-ţi arde fina piele
Ci o mângâie uşor
Cu o imensă grijă pentru tine…

Plângi speriat,
Şi o lacrimă de-a ta,
Îţi ajunge în palmă,
Şi devine piatra inelului tău…

Era o lacrimă pură,
Iar acum e o piatră neagră,
A unui inel fermecat
Ce străluceşte doar la tine…

Omul nebun

Şi cade…
Se prăbuşeşte la pământ
Încă o petală,
De-o floare alba…

Încă un vis e pierdut,
Şi undeva odată cu petala
Poate a căzut o stea,
O lacrimă a unui poet…

Un om trist,
Care a ajuns sa creadă
Că umbra sa
E marea lui iubire…

Că se ţine după el
Şi nu-l părăseşte
Până nu-i dă destule rânduri,
Destule cuvinte pline de-nţeles…

Poetul e bolnav…
Suferă de o boală incurabilă
Numită de noi muritorii “nebunie”,
Iar de ei poeţii “iubire”…

Nu-şi poate explica
De ce nu-i poate desluşi chipul,
Şi-n a lor îmbrăţişare infinită,
Nu-i poate simţi trupul…

Stă ascuns într-un castel
Făcut din piatră
Cu-n aer medieval
Ce chinuie pământul cu imensa greutate.

Ziua umblă nebun
Prin toate odăile
După iubirea lui
Ce se ascunde mereu,

Iar noaptea,
Suferă îngrozitor
Din lipsa ei
Şi plânge fără încetare…

Singurul înger

Ingeri si demoni
Danseaza impreuna
Fac schimb de imbracaminte,
Si au devenit aceasi…

Ingerii au luat de la demoni
Privirea rea si zambetul malefic…
Au vocile ascutite
Si suflete tulburate…

Demonii sunt prea mandrii
Pentru a se putea schimba…
Ei isi mentin starea
Si ademenesc ingeri…

Un singur inger a ramas
Neschimbat…
Si lumineaza tare
Coltul in care s-a retras…

Ingerii beti de rautate,
l-au incoltit
Si trag de el,
Sa intre in joc…

Plange si striga-n mine…
Se zbate si-i loveste,
Dar ei sunt prea puternici…
Nu-i poate invinge…

Se roaga ne-ncetat
Si-si strange mainile la piept…
Isi simte inima,
Indurerata si injunghiata…

Se taraste printre ei
Vrand sa ajunga la iesirea
Din camera obscura,
Si intunecata de rautate…

E alb si pe alocuri,
Parca sangereaza a lui trup…
E deja ranit
Dar spera inca la scapare…

Atinge usa din lemn masiv,grea,
Si o deschide cu ultima putere…
Simte lumina cum il spala,
Cade brusc si moare…

Pentru tine

Ma prefac in frunze,
Ce fosnesc sub a ta talpa,
Toamna cand vantul suiera,
Strigandu-ne pe ale noastre nume…

Ochii imi vor fi norii ce plang,
Iar eu voi fi in fiecare strop de ploaie,
Ce va cadea incet pe tine,
Doar pentru a te atinge…

Voi fi fulgul de nea,
Ce se topeste,
Incalzit de al tau crestet,
Sfarsind pentru tine…

Fluturele ce te urmeaza o zi,
Voi fi tot eu…
Stand alaturi de tine
Intreaga mea viata…

Nu pot sa fiu nimic…
Pot sa fiu doar eu
Si sa te iubesc in felul meu,
Cum pot mai sincer ,mai curat…

Divinitate

Mana intinsa dinspre cer
Inspre mine,
Si privire blajina ce n-o vad
Dar o simt din plin…

Brate puternice
Ce ma poarta
Atunci cand mi-e greu
Si-mi vindeca ranile…

Iubirea Lui ce uneori
Parca ma doare
Si ma rusineaza…
Atat poate fi de mare…

Isi aminteste cum am cazut
De nenumarate ori
Si cum plin de iubire
Nu de mila, m-a ajutat sa ma ridic…

Cand mi-a fost greu,
A lasat doar urma pasilor sai
Sa se zareasca pe nisip,
Purtandu-ma cu grija…

De cele mai multe ori mi-a raspuns
Tuturor cerintelor…
De multe ori insa
S-a facut ca nu ma aude…



Nu numai o data mi-a luat
Ce-mi doream sa pastrez
Cu adevarat,
Si mi-a dat la schimb ce nu-mi placea…

Candva probabil,
Am sa-nteleg
Sensul fiecarei actiuni
De-a Sa…