Şi cade…
Se prăbuşeşte la pământ
Încă o petală,
De-o floare alba…
Încă un vis e pierdut,
Şi undeva odată cu petala
Poate a căzut o stea,
O lacrimă a unui poet…
Un om trist,
Care a ajuns sa creadă
Că umbra sa
E marea lui iubire…
Că se ţine după el
Şi nu-l părăseşte
Până nu-i dă destule rânduri,
Destule cuvinte pline de-nţeles…
Poetul e bolnav…
Suferă de o boală incurabilă
Numită de noi muritorii “nebunie”,
Iar de ei poeţii “iubire”…
Nu-şi poate explica
De ce nu-i poate desluşi chipul,
Şi-n a lor îmbrăţişare infinită,
Nu-i poate simţi trupul…
Stă ascuns într-un castel
Făcut din piatră
Cu-n aer medieval
Ce chinuie pământul cu imensa greutate.
Ziua umblă nebun
Prin toate odăile
După iubirea lui
Ce se ascunde mereu,
Iar noaptea,
Suferă îngrozitor
Din lipsa ei
Şi plânge fără încetare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu