Te-am pierdut

Te-am pierdut.
Te-am pierdut în valuri
Şi în frunze.
În flori uscate
Şi muguri de copac.

Te-am pierdut
Dar nu mă doare.
Ţi-ai deschis aripile
Şi ai zburat.
A fost simplu.
Greu de uitat.

Te-am pierdut,
Dar asta nu-nseamnă
Că s-a terminat.

Te-am pierdut,
Dragul meu gând curat…
Te-ai dus în lumea largă.
De-ai sa te-ntorci nu ştiu,
Dar păstrez gândul la tine viu…

Anotimpul poeţilor

Poeţii trăiesc doar toamna.

Atunci iubesc cu adevărat,
Întâlnesc iubiri de neuitat,
Mai puternice decât divinitatea,
Şi mai mari ca infinitul.

Vântul toamnei le sparge geamurile,
Şi le deschide uşile
Trimiţând câte un om
În al lor adăpost.

Toamna poeţii dansează-n ploaie,
Şi se joacă desculţi în bălţi.
Doar atunci natura
Pentru ei trăieşte
Şi-ntregul univers se speteşte
Împlinind fiecare vis de-al lor.

Trec poeţii prin anotimpuri
Invocând aceaşi toamnă din trecut
În care au trăit cu adevarat,
Iubind un om banal…

Raze multicolore

Ochelarii mari de soare,
Îmi ascund privirea,
Ca soarele să nu observe
Că pe furiş îl privesc…

Ridic o mână spre cer,
Şi mişc degetele-ncet.
Mă joc cu razele soarelui,
Ce fug printre degetele mele,
Uneori trecând chiar prin mână.

Apoi mă-ntrec cu razele,
Şi nu mă lasă-n urmă,
Dar nici să câştig.
Merg în rând cu razele multicolore,
Şi de multe ori,
Ele mă prind timid de mână,
Şi mă îmbrăţişează.

Dimineaţă?

E dimineaţă.
Dar parcă e atât de devreme,
Încât e prea devreme
Chiar si pentru o dimineaţă…

Să fie oare într-adevăr
Dimineaţă ?

Nedumerirea-mi mutiliază
Până şi chipul senin
Ce se-ndreaptă agale
Către fereastra închisă,
Şi acoperită…

Cu mâna tremurândă,
Dau draperia
Şi soarele mă loveşte,
Scoate un zâmbet
Şi mi-l pictează pe buze…

E dimineaţă.
Şi brusc ,
E exact momentul potrivit
Pentru o dimineaţă !