Păşesc în fiecare zi
Pe aceleaşi străzi
Uneori goale,
Alte ori pline de oameni…
Adesea nu ştiu
Pe unde ar trebui să calc…
Pe spaţiile albe,
Sau pe cele negre?
Scena vieţii devine brusc
O mare tablă de şah
Pe care noi, actori fiind,
Călcăm mai mereu strâmb…
Încurcăm piesele,
Replicile şi uneori scenele…
Le jucăm după reguli,
Uităm de ce simţim…
Publicul e imun,
La orice am juca…
Nu e mişcat,
Nu ştie ce facem , nu îi pasă…
Uneori cădem pe scenă
Şi plângem,rupem din noi
De dorul cuiva,
Pentru iubirea ce ne umple fiinţa…
Râdem foarte puţin,
Iar zâmbete apar
Doar când nu mai plângem de dor,
Şi ţinem în braţe ce iubim…
Sufletele noastre nu mor…
Rămânem veşnic îndrăgostiţi
Ce se hrănesc cu iubire,
Şi plâng de durere…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu